Înainte de toate mărturisesc că am căutat un titlu mai puţin pretenţios decât sus-scrisul. N-am găsit. Nu caut de altfel să-l plagiez pe Wagner, cât să-i omagiez, punctual, contribuţia

la umanitate. Prima idee care mi-a venit a fost „moartea prieteniei” dar m-am abţinut. Nu vreau să tabloidizez un subiect altfel cât se poate de serios, atât de serios încât merită să scrii

despre el. Găsesc, în paranteză fie spus, că sunt din ce în ce mai puține lucruri în jur despre care merită să vorbeşti, darămite să scrii despre ele. Lumea a devenit, la al şaptelea miliard, brusc,

anostă.

Stephen Hawking spunea, nu demult, ca singura şansă a omenirii să se salveze de la pieire e să colonizeze şi alte lumi, vezi Marte sau planete precum Terra din alte galaxii. Umil consider că Hawking a omis o posibilitate, dacă nu cumva

chiar s-a înşelat, după cum voi arăta în umătoarele. Am motive să afirm că următorul salt calitativ al omului este nu înafara Pământului, cât înafara realităţii, într-un universe puramente, şi infinit, virtual. Nu vom coloniza lumi, cât vom coloniza minţi. Mă refer, strict, la reţelele virtuale de socializare.

Un scurt istoric îmi pare intens personal, de vreme ce Internetul, ca şi mine, se întinde ca naraţiune peste câteva decade. Am crescut cu el. Îmi aduc aminte, palpabil, de fascinaţia unui ecran în care anumite „comenzi” scrise generau reacţii, consecinţe, urmări, un dialog sacadat, dar totuşi dialog între un creier uman, al meu, şi o inteligenţă virtuală, limitată, dar inteligență.

Apoi, în anii 90, cei de-o vârstă cu mine îşi vor aduce poate aminte de isteria generată de mIRC, toate canalele de comunicare cu oameni din locuri atât de exotice precum Indonezia, sau Japonia, Brazilia sau Canada. Cât e ora la voi? Păsăreasca unui chatroom începe cu asl/ pls (age/sex/language, please). Mult mai repede decât ţi-ai imagina începi să stenografiezi, afk (away from keyboard), brb (be right back), lol (laugh out loud). Timpul e scurt, mintea vorbeşte dacă vrea în simboluri mult mai comprimate decât o permite un cuvânt. Anii 2000 au însemnat revoluţia fibrei optice. Viteza de transfer a informaţiei a crescut de un milion de ori, şi continuă să crească. Au apărut camerele video, mesageria în timp real, chatroom-urile au decăzut. A început era jocurilor în cooperare pe Internet, WOW a încetat să fie o onomatopee ci acronimul unui binecunoscut joc de strategie care, în curând, a adunat o populaţie de useri, pe mapamond, de dimensiunea Statelor Unite. Încă îmi bulversează mintea, cum e să ai o ţară cât un continent în care toţi,

dar absolut toţi, de la mic la mare, de la bebeluş la bunică, stau conectaţi la un moment dat şi joacă ceva. Dar, ca şi mIRC, WOW şi-a atins climaxul şi apoi, încet, a apus. Lumea era pregătită să încerce ceva mult mai intim. Povestea lui Mark Zuckerberg şi cum şi-a imaginat un mod de a găsi, prin intermediul „(the) Facebook” prietene în campus de către tipi singuri, şi disponibili, a fost deja transformată în film. Mark e un puşti de vârsta surorii mele şi, posibil – în prezent – guru-ul celei mai mari colonii mintale; cu paşi repezi Facebook se apropie de dimensiunile Indiei, într-o evaluare recentă avea peste 800 de milioane de utilizatori pe mapamond. Dacă scazi numărul sugarilor şi al bătrânilor foarte bătrâni din totalul celor 7 miliarde de suflete afli că, surprinzator, fiecare al cincelea om are profil Facebook.

Gândeşte-te ce înseamnă asta un pic, gândeşte-te la triburile din America de Sud, la câţi oameni necăjiţi sunt în Africa, la sărăcia lucie din anumit părţi ale Chinei sau Indiei şi totuşi 1 din 5 oameni are profil Facebook.

Deodată, zilele trecute, mi s-a făcut frică de o hidră în care la rându-mi sunt cuprins. Totul pică manuşă, e atât de ergonomic, la îndemână. Nu mai trebuie să-mi sun prietenii, sau măcar să le spun că-mi place în vreun fel de ei. Am un buton care face asta pentru mine. Am uitat ziua lor de naştere? Nu, am un calendar care face asta în locul meu, ba chiar trimite, dacă vreau, mesaje la timpul potrivit, sau felicitari, sau cadouri. În viaţa reală am poat 2 – 3 prieteni buni. Virtual am sute. Pe mulţi dintre ei nu i-am văzut în viaţa mea sau poate odată, demult, am băut o bere împreună. Azi ne comentăm unii altora, reciproc, diversele gânduri, panseuri, momente de inedită inspiraţie (sau nu) şi, în mintea fiecăruia, sălăşluim confortabil căci, cine ar fi crezut, mintea unui om poate susţine sute, dacă nu mii de conştiinţe simultan, se poate fragmenta în miliarde de bucăţi, poate forma dialoguri, uneori conversaţii intime, halucinante, între

diverşi. Prietenii mei din Facebook nu sunt imaginari, deşi cine ar face diferenţa între realitate, şi imaginaţia

mea într-un spaţiu precum Internetul? Avem o curtoazie, şi un spirit civic deosebit, avem „cauze” şi luptăm pentru diverse drepturi; trăim democraţia perfectă şi, când ne despărţim, ne schimbăm brusc statusul fie în „it’s complicated” (e complicat) sau, evident, „single” (singur/ disponibil).

De ce cred eu că toate acestea, subsumate, reprezintă un amurg al prieteniei? Facebook nu face altceva

pentru prietenie decât să ridice fusta pe care pornografia a ridicat-o poeziei romantice. Nu te mai excită glezna, la fel cum camaraderia nu mai e suficientă. Nu mai întrebi „ce mai face X” pentru că ŞTII ce face X, şi-a updatat status-ul (!)

acum 15 minute. Calitatea nu mai contează, cât mulţimea, vacarmul ideilor simultane, vieţi împărtăşite în fotografii, videclipuri, memento-uri pe care ajungi, bizar, să ţi le însuşeşti „ca şi cum” ai fi fost acolo când de fapt n-ai nici în clin, nici în mânecă.

Facebook nu doare, Facebook nu minte. Facebook nu te-a trădat niciodată, nu ţi-a furat prietena.

Facebook n-a fost acolo să te ţină de păr când te-ai îmbătat şi ţi-ai vărsat, copios, conţinutul gastric pe lângă toaletă. Facebook în schimb e superb să înceapă o conversaţie cu „îţi aduci aminte” pentru că Facebook îşi aduce, invariabil, aminte de tot. N-ai cum să uiţi, serverele noastre sunt sincronizate să-ţi spună ce ai făcut pe 13 martie, acum 3 ani, ba mai mult, Facebook îţi vă spune ce făceau prietenii tăi în ziua respectivă, dacă au fost veseli, or ba, dacă le-a picat

greu lasagna de cu o seară înainte sau dacă s-au trezit că viaţa lor e complicată. Viaţa? Care viaţă? Trăim pe un Marte din ce în ce mai îndepărtat mintal, soluţia neobişnuită a unei ecuaţii malthusiene în care, odată ajunşi suficient de mulţi, va trebui să ne împuţinăm cumva. Ei bine nu, noi nu ne împuţinăm, sau mai bine zis lăsăm cumva natura să ne împuţineze căci, deocamdată, nu facem copii prin Facebook. Amurgul prieteniei, şi deci al apropierii interumane, face ca omul să aibă, matematic, mai puţine şanşe să petreacă timp cu alt om; astfel, statistic, şansele progeniei scad.

Conectaţi însă la o sursă nesfârşită de intimitate în văzul lumii investim din ce în ce mai mult în virtualizarea atingerii, şi a sentimentului de a fi atins. Nu, domnule Hawking, nu cred că vom coloniza alte lumi.

Îmi e teamă că ne vom refugia, în cele din urmă, într-un peisaj de biți şi pixeli, iar identitatea nu va mai însemna omonimia dintre o minte şi un creier, ci un creier va deveni „gazdă” pentru o populaţie, o comunitate de minţi. În prezenţa lor, astăzi, angoasat, mă simt obligat să-mi revendic însă organul meu. Spun „am un creier” pentru că încă îl consider al meu şi chiar dacă – vorba lui Daniel Dennett – vreau să „păstrez minţi în mintea mea” doresc răspicat a o prezerva mie, în sineami, pentru mine. Azi am să văd un om, şi am să-l las să mă vadă. Şi-om vedea ce facem mai încolo.

Articol de dr. Gabriel Diaconu,

medic specialist psihiatrie, Centrul de

Psihiatrie şi Psihoterapie MindCare